Poveste scurtă de iarnă

A venit iarna. O iarnă de tip nou, aşa cum sunt şi vremurile pe care le trăim. Ce?! A venit iarna? În decembrie? Da. Culmea! A venit. Iarnă cu ger, dar care nici ea parcă nu mai poate să ningă, aşa, ca în vechile basme ale fraţilor Grimm. Îngheaţă de frig, posibil de ruşine, şi nu mai poate să dea frâu liber bucuriei de a ninge.

Săniuţele sunt maşinuţe, bulgării de zăpadă sunt gogoşi înfuriate date în stânga şi în dreapta, parcă pregătindu-ne de colindul ce va să vină. Un colind cu traista mai mult goală şi plină de sfială. Totul pare a fi o incultă spoială! Iertaţi-mi rima nedorită. Clinchet de clopoţei ai inimilor copiilor de toate vârstele se aud, cozonacii sunt pe cale de a creşte, dând peste marginile copăii, şi se vor coace la margine de cuptor încins în propriile noastre dorinţe şi zbateri. Cetina de brad, poate pentru mulţi copii devenind un vis neatins, va acoperi şi va ocroti visele neîntinate ale princhindeilor care nici măcar nu ştiu cum miroase cu adevărat iarna.

14 decembrie 2009

Oportunism şi oportunişti

Schimarea la faţă a multora dintre noi fac şi mai urâtă viaţa de după 1989. Nu că omul nu poate să îşi schimbe opţiunile, indiferent de ce natură ar fi ele, dar alianţele şi mezalianţele meschine, în scopul micilor şi marilor avantaje îmi fac greaţă. A venit momentul când fie nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, fie unul este al tuturor şi de fapt este al întunericul. Îmi este greu să mai continui. 20 de ani care în loc să ne unească ne-au dezbinat şi ne-au făcut mai negrii decât propriile noastre gânduri. Sper să vină vremea când scara valorilor, bunul simţ, respectul faţă de celălalt, onoarea şi prietenia să se insinueze şi în societatea în care trăim.
3 decembrie 2009

30 noiembrie 2009

De abia m-am întors de la Roma. O capitală cu istorie, dar mai ales cu monumente/obeliscuri din diferite campanii ale împaratilor romani. Au adunat tot ce s-a putut aduna, cu preţul multor vieti. Biserici care adăpostesc adevărate opere de artă (vezi Bernini, Michelangelo), sau cu inventii epocale (pendului lui Galilei), cu statui ale căror semnificaţii în biseriile ortodoxe ar fi adevarate blasfemii, Capela Sixtină, Coloseumul, Capitoliul, Biserica Santa Maria Majore, Columna lui Traian, drumurile Romei Antice ( care parcă mai păstrează zgomotul carelor de lupta trase de cei mai iuţi cai, ale căror lame ascuţite secerau tot ce găseau în cale, sau ale carelor cu boi care aduceau marmura de Tivoli pentru construirea celor mai renumite edificii ) şi altele se îmbină cu arta modernistă şi viaţa cotodiană. O viaţă alertă cu bune şi cu rele, cu turişti, uneori rătăciţi în istorie, cu emigranţi care suferă odată cu criza, cu imaginea unui bine de sclav învăluit în mister, cu iluzia că totul ne aparţine, dar nimic nu este al nostru ci al unei dumnezeiri eterne, ce pare a fi atât de aproape, dar este doar dulce iluzie. Avem nevoie de echilbru. Arhimede, grecul ucis de romani, spunea: Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni pământul. Cred că asta ne trebuie acum, un PUNCT DE SPRIJIN, doar UN PUNCT.

Ce urme vom lăsa?

Fiecare zi devine o fostă zi. Trecem odată cu fiecare zi, devenind la rându-ne trecători. Vom fi uitaţi şi de fapt nu vom mai fi. De multe ori ne căutăm pe noi înşine, dar nu ne găsim. Găsim tot timpul altceva, sau pe altcineva. Orice, pe oricine, dar nu pe noi. Urmele noastre sunt încă verzi, să sperăm că nu vor fi sângerii.

Cantoane si canoane

Viata nu este altceva decat un canton.
Uneori mai faci un canon.
Ti-aduci aminte sa mai opreşti într-o gară,
să faci un canon, bunăoară,
să spui o vorbă frumoasă
şi să te întorci din nou acasă.

Celor ce…

Zău, ce folos că acum esti sus,
că faci ce vrei, cum vrei, dar jos.
Să fii în lume cu necaz,
al altora. Chiar pari mai breaz?
Nu suntem sus, noi suntem jos,
că nu avem de ros vreun os,
Dar lumea-i mică, tu, la fel,
şi jos vei fi din nou. Serios!
Ciraci în jurul tău roiesc,
Să fie bine îţi doresc,
Să stai pe sus, dar nu uita,
Când cazi, tot jos,
Vai pielea ta!

Iluzii

Iubirea şi ura la un loc fac plinul vieţii. De aceea viata noastră este plină.
Iubirea şi ura nu se declară. Se simt.
Iubirea şi ura sunt iluzii. Deci, nu avem nimic…Ba da, iluzii.

Călător prin stele

Sunt ostoit de dor de stele,
Călătorind pe fulgi de nour,
Mă-ntorc să spulber orice rele,
Dar sunt învins.
Eşti unicorn sau bour?

…………

Sunt un strop de rouă pe-o frunză de vie,
Sunt lacrima strugurilor ce-asteaptă răstignirea.
Vai mie!

Voi învia în mustul călcat în picioare,
Voi scoate sudoarea în vinul amar.
Ce doare!

Voi fi înghiţită de vremuri în vin,
Voi scoate podoabe din plete.

Certitudini şi incertitudini

Îmi este greu să aştern vorbe pe hârtie. În primul rând pentru că nu am abilitatea de a scrie. Nu sunt decât un fidel iubitor de cuvinte, pe care, însă, de multe ori, nu le înţeleg. Ceea ce am înţeles până acum, este ca nu avem suficiente certitudini în ceea ce priveşte lumea de aproape. Este lângă noi şi cu toate acestea, nu este a noastă. De fapt suntem nişte umbre umblătoare care nu îşi găsesc liniştea. De fapt, ce căutam? Ne căutam pe noi, sau îi căutăm pe ceilalţi? De ce atâta alergătură care nu ne dă satisfacţie? De ce unii se ascund în spatele unor pseudonime? De ce nu avem curajul de a fi noi înşine? Ne este frica?! De ce?
Poate pentru a nu pierde şi puţinul pe care îl avem.
Suntem ca fecioara care vrea si nu vrea sa îşi piardă virginitatea.
Suntem ca pomul care nu doreşte sa îşi piardă frunzele, dar care vrea sa renască în primăvară mai viguros, dar în acelaşi timp mai înţelept.
Suntem ca marea care nu vrea sa piară in munte.
Suntem ca muntele care doreşte sa îşi scoată colţii prin mare.
Dar toate, sub masca anonimatului. De ce? Ne pierdem oare avantajele, ne pierdem oare prieteniile iluzorii, ne pierdem oare identitatea de a fi noi înşine ?
Bolile vremurilor noastre sunt ascunse aşa cum ne ascundem şi noi. Dar sunt mai rele decât orice AH1N1, SIDA, Sindrom Down sau altele. Suntem drogaţi de mărire, de înavuţire, fără să băgăm în seamă că pe lângă noi sunt oameni care nici măcar nu ştiu ce înseamnă să trăieşti. Dar aceştia sunt cei drepţi, cei sfinţi, pentru care, poate, aşa cum spuneau bătrânii, „Dumnezeu mai ţine lumea”.

Calea

Mă-nec în propriile-mi lacrimi.
A mai trecut o zi. Pierduta!
În juru-mi ard pricolici mii,
Voi fi cu tine iar. Căzut-a
frunza de măslin.
Să o ridic aş vrea, dar nu pot.
De mă-nclin,
un paloş peste viaţa-mi seacă
îmi taie glasul cristalin.